Un studiu recent pune sub semnul întrebării credibilitatea interviurilor pentru evaluarea tulburărilor mintale
Interviurile de diagnostic sunt cea mai frecvent utilizată metodă pentru diagnosticarea tulburărilor legate de consumul de substanțe și a tulburărilor mintale, cum ar fi depresia, anxietatea, tulburarea bipolară și tulburările de personalitate. Un nou studiu publicat în Jama Network Open sugerează că aceste interviuri au niveluri variate de fiabilitate în funcție de afecțiunea evaluată. Laura Duncan, profesoară de psihiatrie la Universitatea McMaster, a afirmat că interviurile de diagnostic sunt adesea considerate „standardul de aur” pentru evaluarea tulburărilor mintale, dar ele nu oferă un „reper definitiv” care să demonstreze o validitate și o fiabilitate excelente.
Deși dovezile privind fiabilitatea acestor interviuri au fost neconcludente, ele continuă să fie percepute ca cea mai bună abordare disponibilă, posibil din cauza lipsei unor alternative mai eficiente. Studiul de revizuire a reunit dovezi despre „fiabilitatea test–retest” a interviurilor de diagnostic, analizate între februarie 2024 și septembrie 2025. Autorii au folosit coeficientul kappa al lui Cohen pentru a estima fiabilitatea interviurilor de diagnostic pentru diverse afecțiuni de sănătate mintală, evaluând cât de des un pacient primește același diagnostic atunci când susține același interviu de două ori.
În general, fiabilitatea medie a fost mai bună pentru tulburările legate de consumul de substanțe, cu cele mai ridicate rezultate observate în cazul tulburării de consum de opioide. Acest lucru se datorează faptului că criteriile pentru aceste tulburări se bazează în mare parte pe comportamente observabile, cum ar fi numărul de băuturi alcoolice consumate într-o săptămână, spre deosebire de evaluarea stării emoționale, care poate fi mai subiectivă.
Dr. Michael First, psihiatru și profesor la Universitatea Columbia, a exprimat nemulțumiri legate de anumite aspecte ale studiului. El a subliniat că, deși este de acord că interviurile de diagnostic diferă în fiabilitate și că deseori nu oferă un diagnostic corect, ar fi fost util să se prezinte informații mai detaliate despre instrumentele specifice care s-au dovedit a fi cele mai fiabile. Duncan a recunoscut că datele disponibile în studiu reflectă cantitatea limitată de cercetări relevante.
Revizuirea a inclus lucrări privind instrumente de diagnostic precum Structured Clinical Interview for DSM-5 (SCID) și Mini International Neuropsychiatric Interview (MINI), ambele utilizate pentru evaluarea mai multor afecțiuni psihice. De asemenea, au fost analizate instrumente destinate tulburărilor specifice, cum ar fi Clinically Administered PTSD Scale (CAPS).
Dr. First a criticat, de asemenea, faptul că studiul a grupat interviurile „complet structurate” și cele „semi-structurate” împreună. Interviurile complet structurate au o mai mare probabilitate de a produce aceleași rezultate atunci când sunt administrate de mai multe ori, datorită respectării stricte a scenariului. Spre deosebire de acestea, interviurile semi-structurate permit clinicianului să improvizeze întrebări, ceea ce poate conduce la un diagnostic mai precis, dar și la o variație mai mare a răspunsurilor pacientului.
În ciuda criticilor, Laura Duncan a menționat că datele necesare pentru a răspunde tuturor preocupărilor ridicate de Dr. First nu sunt încă disponibile. Ea a sugerat că, în loc să se concentreze pe categoriile diagnostice stricte, specialiștii ar putea explora o abordare care să considere simptomele ca fiind distribuite pe un spectru sau pe un continuum, ceea ce ar putea îmbunătăți diagnosticul în viitor.
