Transnistria, o amenințare activă pentru estul Europei
Transnistria nu mai poate fi considerată un „conflict îngheţat”. Rusia a transformat regiunea transnistreană într-un instrument de instabilitate, menținându-l timp de peste trei decenii cu costuri minime și pârghii maxime. În acest context, un decret semnat de președintele rus Vladimir Putin pe 15 mai 2023 facilitează obținerea cetățeniei ruse pentru locuitorii regiunii transnistrene. Aceasta urmează unui decret similar din 24 aprilie 2019, care a introdus același mecanism pentru locuitorii regiunilor Donețk și Lugansk din Ucraina.
Până în 2026, se estimează că aproximativ 220.000 de locuitori ai regiunii transnistrene, adică circa jumătate din populația acesteia, vor deține pașapoarte rusești. Acest proces a fost susținut de două decenii de investiții paralele, incluzând acordarea cetățeniei, plăți sociale, cote educaționale, legături economice și o prezență militară continuă prin Grupul Operativ al Trupelor Ruse (GOTR). Președintele ucrainean, Volodimir Zelenski, a descris noul decret ca fiind modul Rusiei de a revendica teritoriu.
Amendamentele adoptate la Moscova au extins temeiurile legale pentru desfășurarea forțelor armate ruse în străinătate, având ca scop protejarea cetățenilor ruși, inclusiv împotriva acțiunilor instanțelor judiciare străine sau internaționale. „Pașaportizarea” și proiecția forței militare sunt interconectate printr-o arhitectură juridică explicită, iar Europa este familiarizată cu acest scenariu. Întrebarea este dacă va acționa înainte de următorul act.
Statutul de „zonă gri”
Statutul de „zonă gri” al regiunii transnistrene a servit de-a lungul decadelor unei coaliții largi de interese, multe dintre ele mai apropiate de casă decât Moscova. Până în 2022, rețele din Ucraina au exploatat granițele poroase ale regiunii pentru trafic de arme, vehicule furate și contrabandă. Structuri oligarhice din Republica Moldova au considerat economia nereglementată a enclavei un canal convenabil, aflat dincolo de jurisdicția instanțelor din Chișinău și cadrul de conformitate al Uniunii Europene. Anumiți actori europeni din domeniul financiar, logistic și comercial nu erau deranjați de existența unei jurisdicții care nu punea întrebări, condamnând public status quo-ul, dar beneficiind de el în privat.
Persistența acestui conflict a adus beneficii nu doar Moscovei. Orice strategie de soluționare care ignoră acest fapt va eșua, nu din cauza opoziției Rusiei, ci pentru că prea mulți alți actori vor găsi motive discrete să o blocheze. Astfel, Uniunea Europeană trebuie să aplice sancțiuni coerente și consecvente împotriva celor care facilitează sistemul transnistrean, inclusiv atunci când aceștia operează prin rețele financiare și logistice europene. Instrumentele există, însă voința politică lipsește.
Închiderea canalelor economice
Închiderea enclavei Transnistria necesită și închiderea canalelor economice care au conectat istoric economia regiunii la cea moldoveană. Aderarea la Uniunea Europeană nu este doar o aspirație geopolitică, ci și pârghia structurală necesară pentru a face această reformă internă posibilă. Ucraina, România și partenerii NATO trebuie să abordeze problema transnistreană ca pe un nod într-o arhitectură comună de securitate, ceea ce implică menținerea implicării Statelor Unite dincolo de momentele de criză.
Până când Ucraina continuă să blocheze proiecția forței ruse spre vest, există o fereastră îngustă, dar reală, pentru presiune coordonată. Așteptarea ca conflictul să se „dezghețe natural” înseamnă a aștepta deteriorarea mediului strategic.
