Strategia lui Netanyahu în fața recunoașterii statului palestinian
Benjamin Netanyahu a reacționat rapid la recunoașterea statului palestinian de către mai mulți dintre aliații tradiționali ai Israelului, însă premierul israelian se confruntă cu dificultăți în a transforma această retorică într-un răspuns concret. Opțiunile sale par să fie mai limitate decât își imaginează susținătorii săi. Netanyahu a amenințat în diverse moduri cu anexarea teritoriilor palestiniene ocupate și cu acțiuni bilaterale împotriva țărilor care s-au alăturat valului de recunoaștere.
Totuși, revendicarea oficială a unei părți sau a întregii Cisiordanii ar putea pune în pericol acordurile Abraham, un moment istoric care a normalizat relațiile cu puterile regionale, inclusiv Emiratele Arabe Unite. Acest acord a fost considerat cea mai semnificativă realizare de politică externă din mandatul lui Donald Trump, fiind menționat chiar în nominalizările pentru Premiul Nobel pentru Pace. Emiratele Arabe Unite, un partener esențial pentru Netanyahu, au declarat că anexarea este o „linie roșie”, iar prăbușirea acestui acord ar putea duce la o înstrăinare a celui mai important susținător al lui Netanyahu.
În contextul recunoașterii unui stat palestinian de către Irlanda, Norvegia și Spania anul trecut, Israelul a optat pentru un răspuns bilateral, inclusiv retragerea ambasadorilor. Totuși, a acționa în același mod acum, când numeroși aliați cheie au urmat exemplul, ar fi mult mai complicat și ar putea afecta Israelul mai mult decât țintele sale, conform foștilor diplomați israelieni. Aceasta ar accelera și mai mult traiectoria Israelului către statutul izolat de „super-Sparta”, pe care Netanyahu l-a sărbătorit recent, dar de care s-a distanțat ulterior din cauza indignării publice și a avertismentelor economice.
Alon Liel, fost diplomat și ambasador al Israelului în Africa de Sud, a afirmat că „este o dilemă atât de dificilă încât Netanyahu a decis să o amâne”. Acesta a subliniat că „nu există ca Israelul să nu răspundă și să răspundă într-un mod inteligent”. Cabinetul israelian se află într-un moment în care discută ce greșeli să evite. Sărbătoarea Anului Nou evreiesc și Adunarea Generală a ONU oferă lui Netanyahu ocazia de a analiza opțiunile. Înainte de a călători în SUA, Netanyahu a convocat o reuniune a cabinetului de securitate pentru a discuta posibilele răspunsuri la recunoaștere.
Într-o dovadă a îngrijorărilor legate de riscurile anexării, susținătorii fervenți ai acestei măsuri, miniștrii de extremă dreapta Itamar Ben Gvir și Bezalel Smotrich, nu au fost invitați la reuniune. Pe lângă viitorul acordurilor Abraham, care ar putea fi extinse pentru a include Arabia Saudită, mulți membri ai familiei Trump și aliații lor au legături financiare strânse în regiune. Presiunile politice interne, legate de un proces de corupție și de alegerile viitoare, ar putea depăși îngrijorările lui Netanyahu cu privire la antagonizarea lui Trump.
Alon Pinkas, alt fost diplomat israelian, a remarcat că „Netanyahu, cel de acum doi sau trei ani, nu ar fi îndrăznit să anexeze nimic”. El a adăugat că Netanyahu din septembrie 2025 este „desechilibrat; detașat de realitate, cu un caz acut de iluzie a grandorii în legătură cu ideea că redesenează harta regională; se teme de alegeri; se teme de procesul său pentru acuzații de corupție”. Dacă toate acestea indică o anexare parțială, ar putea totuși să acționeze.
În Israel, dezbaterea a oscillat între insistența că recunoașterea este un gest irelevant și furia față de țările care au avansat cu această decizie. În majoritatea spectrului politic israelian, de la extrema dreaptă până la liderul de centru-stânga Yair Golan, decizia de recunoaștere a statului palestinian a fost condamnată ca o „recompensă pentru terorism”. Cu toate acestea, chiar dacă o Palestină suverană rămâne mai mult o idee decât o realitate, recunoașterea are implicații juridice și diplomatice profunde, având o greutate diplomatică și istorică specială datorită rolului Marii Britanii în crearea statului Israel prin declarația Balfour din 1917.
Liel a declarat: „Îl văd ca pe mai mult decât un eveniment bilateral; ar trebui înțeles din perspectiva istorică a declarației Balfour. Este o corecție a rolului istoric britanic.”
