Speranțe în umbra conflictului: Starea pacientului și provocările ONU și UE în fața războiului din Iran
Războiul cu Iranul a evidențiat irelevanța organizațiilor internaționale și a abordărilor multilaterale în rezolvarea conflictelor globale. Dacă acest război servește ca indicator al viabilității ordinii internaționale bazate pe norme stabilite după cel de-al Doilea Război Mondial, concluzia ar fi că „pacientul” prezintă un puls foarte slab. Organizația Națiunilor Unite (ONU) și Uniunea Europeană (UE) sunt cele două organizații care întruchipează ordinea normativă globală de după 1945, bazată pe principii precum statul de drept, neagresiunea și respectarea integrității teritoriale a statelor suverane.
Aceste principii și organizațiile internaționale care le reprezintă au devenit printre primele victime ale campaniei militare americano-israeliene. Cum s-a ajuns la această situație și ce s-ar putea face pentru a revitaliza pacientul?
ONU – Povestea unei lupte între marile puteri și standarde duble
Războiul cu Iranul a arătat clar că sistemul de securitate colectivă instituit după 1945 este paralizat atunci când o mare putere decide să acționeze unilateral. Consiliul de Securitate al ONU, desemnat ca gardian al păcii și securității internaționale, a fost ineficient din cauza drepturilor de veto ale membrilor săi permanenți, care își protejează propriile acțiuni și pe cele ale aliaților lor. Atacurile lansate de SUA și Israel împotriva Iranului în februarie 2026 au fost inițial ignorate de Consiliul de Securitate, care nu a reușit să ofere un răspuns semnificativ.
Conflictul s-a desfășurat în afara cadrului dreptului internațional, iar acțiunile militare unilaterale au devenit norma. Consiliul de Securitate a adoptat o rezoluție pe 11 martie, care s-a concentrat pe condamnarea atacurilor Iranului, calificându-le drept „atacuri flagrante” și cerând încetarea agresiunii regionale. Cu toate acestea, rezoluția nu a menționat atacurile inițiale ale SUA și Israelului, evidențiind standardele duble ale Consiliului și subminând credibilitatea acestuia ca gardian al păcii internaționale.
Deși Consiliul este paralizat, există o procedură care ar putea revitaliza ONU, numită „Uniting for Peace”, care conferă Adunării Generale puterea de a acționa în cazul unui impas al Consiliului de Securitate. Totuși, această procedură nu a fost utilizată în criza iraniană din lipsă de voință politică.
UE: Un actor cu „putere” geopolitică, dar fără voința de a o folosi
Un alt aspect important al conflictului iranian este lipsa de relevanță a Uniunii Europene ca mediator. UE, fondată pe principiul cooperării multilaterale și al soluționării non-violente a disputelor, nu a fost consultată în perioada premergătoare războiului și nu a participat activ la ostilități. În schimb, a lansat apeluri la reținere, fără a avea un impact semnificativ.
Statele membre ale UE au adoptat poziții divergente, unele sprijinind acțiunile SUA și Israelului, în timp ce altele făceau apel la reținere. Această lipsă de unitate reflectă o caracteristică intenționată a structurii instituționale a UE, care combină elemente supranaționale și interguvernamentale. În plus, dependența Europei de SUA în materie de securitate limitează capacitatea de acțiune a UE în crizele geopolitice.
Cel mai mare obstacol în calea acțiunii UE nu este nici instituțional, nici material, ci psihologic. Nu există voința de a conduce sau de a contracara disprețul față de multilateralism și dreptul internațional, care sunt în centrul identității europene. De asemenea, există o credință naivă că relația transatlantică se va îmbunătăți de la sine.
Speranțe pentru revitalizarea multilateralismului
Cu toate acestea, nu trebuie să ne pierdem speranța. Organizațiile internaționale precum ONU și UE dețin resurse și mecanisme care le-ar permite să joace un rol crucial în crizele geopolitice. Deși pacientul este slăbit, există remedii eficiente disponibile pentru a-l întări. Este esențial să mobilizăm voința politică necesară pentru a implementa aceste soluții.
