Moștenirea de familie: Are mama dreptul să vândă locuința după decesul tatălui, având un copil minor?
Una dintre cele mai frecvente dileme juridice din România este legată de posibilitatea înstrăinării unor bunuri comune după decesul unuia dintre soți. Când există un copil, situația devine mai complexă față de cazul în care există doar soțul supraviețuitor. Deși pare firesc ca părintele supraviețuitor să decidă asupra bunurilor, legea intervine pentru a proteja interesele celui mai vulnerabil membru, și anume copilul minor.
Potrivit Codului Civil, bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt deținute în „devălmășie”, ceea ce înseamnă că nicio persoană nu are o cotă clar definită. În momentul decesului unuia dintre soți, devălmășia dispare, iar proprietatea devine o coproprietate, unde fiecare metru pătrat este împărțit conform legii. Legea prevede că soția supraviețuitoare nu devine proprietara întregii case. În prima fază, soția deține deja jumătate din locuință prin contribuția sa la căsătorie. Cealaltă jumătate, care i-a aparținut soțului decedat, formează masa succesorală care se împarte între soție și copil.
În această situație, soția are dreptul la un sfert din partea soțului, în timp ce copilul primește celelalte trei sferturi. Rezultatul final este un imobil în care mama deține o cotă majoritară, dar copilul este proprietar pe o bucată semnificativă din locuință.
„După moartea unuia dintre soți, bunurile nu mai sunt chiar comune, ci partea care îi revine copilului este împărțită între soția supraviețuitoare și acel minor. Prin urmare, dacă soțul supraviețuitor vrea să înstrăineze acel bun imobil, ar trebui s-o facă doar cu încredințarea instanței de judecată”, explică specialiștii în drept.
Mitul „este copilul meu, fac ce vreau”
O capcană frecventă în care cad părinții rămași singuri este convingerea că, fiind reprezentanții legali ai copilului, pot semna orice act în numele acestuia. Deși mama exercită autoritatea părintească, în cazul actelor de dispoziție — cum ar fi vânzarea, ipotecarea sau donarea unor bunuri care aparțin și minorului — ea nu mai are putere absolută.
Legea română consideră copilul un proprietar cu drepturi depline, chiar dacă este minor. Din acest motiv, mama nu poate înstrăina partea copilului din imobil fără o supraveghere strictă din partea statului. Orice tentativă de a vinde fără respectarea procedurilor legale va fi respinsă de notarul public, deoarece actul ar fi lovit de nulitate absolută.
Rolul Instanței de Tutelă și protecția banilor
Pentru ca un imobil unde un minor este coproprietar să poată fi vândut, este obligatorie obținerea unei autorizații de la instanța tutelară. În cadrul acestui proces, un judecător analizează dacă vânzarea este „de o necesitate vădită sau de un folos neîndoielnic” pentru copil. Părintele trebuie să demonstreze motivele pentru care este necesară vânzarea, cum ar fi mutarea într-o locuință mai potrivită sau nevoia urgentă de fonduri pentru educația ori sănătatea copilului.
Judecătorul impune condiții stricte pentru protejarea banilor obținuți din vânzarea bunului. Partea din prețul de vânzare care îi revine copilului nu ajunge în portofelul mamei, ci este depusă într-un cont bancar deschis pe numele minorului. Părintele nu are acces la acești bani decât cu o nouă autorizare specială, justificată prin nevoile stricte ale copilului, contul fiind blocat. Acești bani rămân sub protecția statului până când minorul împlinește vârsta de 18 ani și poate decide singur asupra lor.
