Schimbarea de Paradigmă: De la Autoritatea Religioasă la Forța Militară – Ascensiunea Gărzii Revoluționare în Iran
La două luni de la izbucnirea războiului cu SUA și Israelul, Iranul nu mai are un singur arbitru clerical incontestabil la vârful puterii, marcând o ruptură bruscă față de trecut. Această schimbare ar putea să întărească poziția Teheranului în timp ce analizează posibilitatea reluării negocierilor cu Washingtonul. De la înființarea sa în 1979, Republica Islamică s-a bazat pe figura unui lider suprem cu autoritate finală asupra chestiunilor cheie de stat. Uciderea ayatollahului Ali Khamenei în prima zi a războiului și ridicarea la putere a fiului său rănit, Mojtaba Khamenei, au inaugurat o nouă ordine dominată de comandanții Gărzii Revoluționare Islamice (IRGC) și caracterizată prin absența unui arbitru decisiv.
Mojtaba Khamenei rămâne în vârful sistemului, dar rolul său se limitează în mare parte la legitimarea deciziilor luate de generalii săi, mai degrabă decât la emiterea de directive. Presiunea din timpul războiului a concentrat puterea într-un cerc restrâns, cu o linie mai dură, ancorată în Consiliul Suprem de Securitate Națională (SNSC), biroul Liderului Suprem și IRGC, care domină acum atât strategia militară, cât și deciziile politice cheie. Un înalt oficial al guvernului pakistanez, informat despre negocierile de pace, a menționat că iranienii sunt extrem de lenți în răspunsuri, iar deciziile pot dura 2-3 zile.
Obstacolul în calea unui acord nu este reprezentat de luptele interne de la Teheran, ci de decalajul dintre ceea ce Washingtonul este dispus să ofere și ceea ce Gărzile iraniene de linie dură sunt dispuse să accepte. Iranul amenință Azerbaidjanul și desfășoară exerciții militare masive la graniță cu Gardienii Revoluției. În cadrul negocierilor cu SUA, reprezentantul diplomatic al Iranului este ministrul de externe Abbas Araqchi, sprijinit de președintele parlamentului, Mohammed Baqer Qalibaf, fost comandant al Gărzii și intermediar cheie între elitele politice, de securitate și clericale ale Iranului. Pe teren, comandantul IRGC, Ahmad Vahidi, a fost identificat ca figura-cheie a Iranului.
Mojtaba Khamenei, grav rănit în atacul inițial al Israelului și al SUA, nu a apărut în public și comunică prin intermediul asistenților IRGC, din cauza constrângerilor de securitate. Deși oficialii iranieni au negat diviziuni cu privire la negocierile cu Statele Unite, puterea reală este deținută de conducerea din timp de război. Iranul a prezentat o nouă propunere la Washington, care prevede discuții etapizate, lăsând problema nucleară deoparte la început. Washingtonul insistă că problema nucleară trebuie abordată imediat.
În prezent, niciuna dintre părți nu își poate permite să cedeze, IRGC având grijă să nu pară slabă în fața Washingtonului, iar președintele american confruntându-se cu presiunea alegerilor. Această prudență reflectă nu doar presiunea momentului, ci și modul în care puterea este exercitată în Iran. Deși Mojtaba este formal autoritatea supremă, el acționează mai degrabă ca o figură de aprobat decât ca un decident unic. Puterea reală s-a mutat către o conducere unificată de război centrată pe SNSC.
Personalități de linie dură, cum ar fi fostul negociator nuclear Saeed Jalili, și-au crescut influența în timpul războiului, dar le lipsește puterea instituțională necesară pentru a influența deciziile. Mojtaba Khamenei a fost susținut de Garda Revoluționară, care a marginalizat pragmaticii și a promovat o politică externă mai agresivă și o represiune internă mai strictă. Această viziune se concentrează pe securitate și pe rezistența la presiunea occidentală, în special în ceea ce privește politica nucleară.
Puterea se transferă de la clerici la sectorul de securitate, iar ideologia Gărzii Revoluționare modelează strategia națională. Cu țara în război și Ali Khamenei plecat, nimeni nu are capacitatea de a le rezista, chiar dacă ar dori. Conducerea Iranului se confruntă cu o alegere între o linie dură și una și mai dură, iar un consens strategic s-a format în jurul evitării unei escaladări majore a conflictului.
În ciuda presiunii militare și economice din partea SUA și Israelului, Iranul nu a arătat semne de divizare sau capitulare. Această coeziune sugerează că comanda aparține acum Gărzii Revoluționare și serviciilor de securitate, care conduc războiul. Consensul strategic vizează păstrarea influenței asupra Strâmtorii Ormuz și ieșirea din conflict într-o poziție mai puternică.
