Renașterea „teoriei nebunului” în politica externă
Tarifele sunt valabile până când nu mai sunt. Forța militară este o opțiune și apoi este exclusă. Comportamentul haotic și imprevizibilitatea sunt în plină desfășurare în cercurile politicii externe. La Casa Albă și în alte părți, aceste aspecte sunt considerate un atu strategic, mai degrabă decât o slăbiciune. Această abordare nu este o noutate, fiind o tehnică folosită de mult timp pentru a dezechilibra adversarii și a câștiga avantaje. Conceptul este cunoscut sub numele de „teoria nebunului”, care sugerează că proiectarea unei pregătiri pentru măsuri extreme poate influența calculele adversarului prin amplificarea temerilor de escaladare.
Teoria nebunului, asociată strâns cu Richard Nixon, a fost utilizată pentru a explica abordarea sa în încercarea de a forța capitularea Vietnamului de Nord. În timpul Războiului Rece, această strategie a funcționat datorită a trei condiții de fond. Prima a fost lipsa informațiilor; în acea perioadă, semnalele circulau mai lent și prin canale înguste, iar ambiguitatea era susținută. A doua condiție era un adversar stabil, cu o noțiune comună de risc, care se temea de calcule greșite ce ar putea duce la colapsul Uniunii Sovietice. A treia condiție era credibilitatea construită prin reținere în alte părți, astfel încât comportamentul haotic al lui Nixon părea excepțional într-un sistem normal controlat.
Schimbarea condițiilor internaționale
Această lume a celor trei condiții a dispărut. Amenințările de astăzi sunt transmise pe rețelele sociale, discutate în timp real, iar imprevizibilitatea nu mai insuflă frică publică, ci se transformă în zgomot. Națiuni precum Iranul, Rusia și China funcționează într-o lume pe care o consideră deja instabilă. În astfel de condiții, iraționalitatea aparentă poate conduce la investigații sau la escaladări reciproce, iar comportamentul neregulat nu mai este perceput ca excepțional.
Imprevizibilitatea în strategia lui Trump
Imprevizibilitatea funcționează doar dacă este strategică, nu concepută din mers. Trump a gestionat situații precum Iranul și Groenlanda prin retorică intensificată, dar fără a obține concesii evidente. Cu cât se comportă mai imprevizibil, cu atât devine mai predictibil în legătură cu imprevizibilitatea sa. Această dinamică a fost evidentă în gestionarea relațiilor cu Iranul, unde presiunea militară a fost exercitată fără un final clar, și în cazul Groenlandei, unde amenințările au avut un impact negativ asupra NATO.
Provocările actuale ale „teoriei nebunului”
O problemă majoră pentru orice lider care vizează o strategie nebunească este că ordinea internațională și ecosistemul media de astăzi sunt mai predispuse la volatilitate. Amenințările nu mai îngheață adversarii; de exemplu, India a întărit legăturile cu China ca răspuns la amenințările SUA legate de tarife. În același timp, inamicii testează granițele, iar Rusia a interpretat semnalele ambigue ale lui Trump ca pe o undă verde pentru continuarea agresiunii în Ucraina.
Viitorul „nebunului” în politica internațională
Există în continuare circumstanțe limitate în care ambiguitatea poate avea un scop strategic. De exemplu, incertitudinea cu privire la răspunsurile SUA față de Taiwan poate descuraja escaladarea automată a conflictului. Totuși, volatilitatea nelegată de obiective clare și limite vizibile nu mai funcționează. Teoria nebunului a fost construită pentru o lume rigidă, cu reguli stricte, și este cel mai puțin eficientă în contextul haotic al politicii contemporane.
