Prăbușirea democrației în secolul XX: Lecții pentru liderii contemporani în prevenirea unei noi tiranii
Perioada scurtă de timp dintre sfârșitul Imperiului german, prin abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea, și începutul dictaturii naziste este ilustrată în „Casa Republicii de la Weimar”, un muzeu dedicat amintirii lecțiilor pe care colapsul unei democrații fragile le oferă și în prezent. Această temă este relevantă nu doar în Germania, unde partidul de extremă dreapta AfD este în ascensiune, ci și în alte țări democratice vulnerabile.
Michael Dreyer, politolog de la Universitatea din Jena și președinte al muzeului, a menționat că „nu avem nicio problemă să strângem fonduri”, adăugând că fiecare apariție a AfD în știri determină politicienii să se întrebe dacă Germania se transformă în Weimar.
Birgit Witt, care lucrează pentru școala de șoferi din Weimar, subliniază importanța înțelegerii motivelor pentru care oamenii au votat cu Partidul Nazist și Hitler în acea vreme. Exemplul Weimar este folosit și în politica americană, fiind adesea menționat de criticii administrației Trump. Istoricul Robert D. Kaplan a scris recent un articol în revista Foreign Policy intitulat „Bun venit în Weimar 2.0”. Pe de altă parte, conservatorii americani folosesc Republica Weimar ca un avertisment legat de violența mișcărilor de stânga, afirmând că mișcarea Antifa își are originile în acea perioadă.
Eșecul Republicii de la Weimar nu a fost predeterminat
După Al Doilea Război Mondial, politicienii și academicienii germani au încercat să arunce vina pe naziști pentru căderea Germaniei în tiranie, considerând Weimar un eșec de la început. Mulți istorici de la acea vreme au concluzionat că nimic nu ar fi putut salva Germania de nazism.
Însă, perspectiva asupra acestei perioade s-a schimbat. Istoricul german Volker Ullrich argumentează că Republica Weimar nu a fost sortită eșecului și că prăbușirea sa a fost cauzată de determinarea elitelor antidemocratice de a distruge republica și de incapacitatea sistemului liberal de a le opri. Ullrich afirmă că evenimentele care au permis lui Hitler să preia puterea în 1933 nu au fost un accident, ci „un atac deliberat al celor aflați la putere”.
Ullrich a scris în cartea sa, „Ore fatidice: Colapsul Republicii de la Weimar”, că „eșecul Republicii nu a fost predeterminat” și că „nu a existat o cale implicită spre distrugere”. Dreyer îi susține punctul de vedere, afirmând că Constituția de la Weimar era robustă și progresistă, promițând adoptarea votului universal și asigurări medicale cuprinzătoare. Constituția includea măsuri menite să prevină o preluare autoritară a puterii, inclusiv posibilitatea de a interzice partidele extremiste.
Criticii aduc în discuție Articolul 48 al Constituției, care permitea președintelui să conducă prin decrete de urgență. Totuși, Parlamentul german avea capacitatea de a respinge aceste decrete. Kathleen Canning, istoric la Universitatea Rice din Texas, afirmă că, deși Constituția avea probleme, a rezistat multor crize, inclusiv perioadei de hiperinflație și tentativelor de lovitură de stat.
O sinistră luptă din umbră pentru putere
Republica de la Weimar a întâmpinat dificultăți majore începând cu Marea criză economică din 1929, când votanții au dat vina pe social-democrați, ceea ce a permis conservatorilor să câștige putere. Cu toate acestea, nici măcar o catastrofă economică nu a fost suficientă pentru a răsturna Republica de la Weimar, care a rezistat încă patru ani.
Ullrich menționează că „mulți contemporani iscusiți erau convinși că ascensiunea lui Hitler a fost oprită și că mișcarea lui se afla într-un declin de neoprit”. Accederea sa la putere, pe 30 ianuarie 1933, a fost rezultatul unei lupte în culise pentru putere, în care forțele antidemocrate de ambele părți ale spectrului politic au refuzat să colaboreze cu social-democrații, impunând măsuri de austeritate care au afectat plasa de siguranță socială a țării.
Partizanatul flagrant a permis președintelui ultraconservator Paul von Hindenburg să își extindă puterea prin decrete de urgență, pe care Parlamentul nu le-a anulat. Această coaliție antidemocrată, și nu criza economică în sine, i-a facilitat lui Hitler preluarea puterii.
Dreyer atrage atenția asupra asemănărilor între Weimar și democrațiile vulnerabile de astăzi, subliniind existența unor războaie culturale și bule mediatice, unde informațiile sunt prezentate parțial. Weimar era condusă de o elită care respecta regulile jocului, în timp ce adversarii nu se temeau să le încalce. Dreyer compară situația de atunci cu actualitatea, afirmând că este „rău când ai în vârful guvernului un președinte care este hotărât să distrugă democrația”.
În ciuda diferențelor evidente între prezent și trecut, lecția fundamentală a acelei ere este că democrațiile sunt instituții imperfecte care trebuie mereu apărate, deoarece pot fi dărâmate din interior.
