Umbra finlandizării planează asupra discuțiilor despre Ucraina
În contextul eforturilor SUA și ale Europei de a pune capăt războiului dintre Rusia și Ucraina, Kievul se confruntă cu o presiune crescândă pentru a accepta concesii teritoriale. Recent, atenția s-a îndreptat către un posibil precedent pentru un acord de tip „teritoriu pentru pace” cu Moscova: armistițiul sovieto-finlandez din 1944, care a urmat după două războaie între cele două țări. Finlanda a cedat permanent teritorii substanțiale către Moscova și nu a mai fost atacată de atunci.
Finlanda, mai relevantă ca avertisment decât ca model
Exemplul finlandez a fost salutat recent de președintele finlandez Alexander Stubb și de publicația The Economist, fiind prezentat ca un precedent pozitiv. La conferința anuală de Strategie Europeană de la Yalta, istoricul Niall Ferguson a susținut finlandizarea în fața elitei de securitate reunite.
Cu toate acestea, Finlanda este mai relevantă ca avertisment decât ca model. Comparativ cu Ucraina, Finlanda este o țară mică, de interes strategic periferic pentru Moscova. În 1944, Uniunea Sovietică dorea să pună capăt unui război, în timp ce conducerea rusă de astăzi își exprimă clar dorința de a cuceri mai multe teritorii în Ucraina. Ucraina ocupă un loc central în viziunea imperială a Rusiei, spre deosebire de Finlanda, a cărei existență nu a fost pusă vreodată la îndoială de Moscova.
Finlandizarea, aplicabilă cu două modificări
Exemplul Finlandei ar putea fi aplicabil Ucrainei, dar cu două modificări esențiale. În primul rând, Finlanda nu era centrală în strategia geopolitică a Kremlinului, în timp ce Ucraina este. O Ucraină puternică și bine înarmată este o condiție prealabilă pentru menținerea unei păci de tip finlandez. Descurajarea Rusiei necesită armament serios, garanții de securitate și sprijin occidental pe termen lung, de care Finlanda nu a beneficiat după 1944.
În al doilea rând, Finlanda a acceptat cedarea permanentă, de jure, a teritoriului, într-un moment în care harta Europei era redesenată. După cel de-Al Doilea Război Mondial, unul dintre principiile fundamentale ale ordinii internaționale a fost interdicția schimbării frontierelor prin cucerire. Europa nu dorește să se întoarcă la vremurile în care astfel de schimbări erau posibile.
Precedente istorice mai utile
Există și alte precedente istorice care pot fi mai utile decât cel finlandez. Diviziunile Germaniei și Coreei după cel de-Al Doilea Război Mondial sunt cazuri în care o nouă frontieră de facto a fost trasată, fără a fi recunoscută ca graniță internațională permanentă. Aceste diviziuni au dus la o pace stabilă, chiar și în absența unui tratat de pace formal.
Riscurile unui acord finlandez
Revenind la cazul finlandez, este important de menționat că Finlanda a cedat teritorii substanțiale și a plătit despăgubiri considerabile, acceptând limitări ale suveranității sale. Acest tip de „pace” nu a fost niciodată dorit de Uniunea Sovietică, care căuta supunerea completă a Finlandei prin diverse metode active, inclusiv interferența politică.
Europa nu își permite luxul unui acord finlandez
În prezent, obiectivele președintelui ucrainean Volodimir Zelenski nu mai par realiste. Majoritatea ucrainenilor recunosc că nu pot recuceri teritoriile ocupate în curând. Occidentul, în special administrația Biden, este responsabil pentru aceasta, având în vedere retragerea ajutoarelor și încetinirea contraofensivei ucrainene. Zelenski a recunoscut, de asemenea, necesitatea unor concesii, dar înghețarea frontului actual ar permite Rusiei să se reorganizeze pentru un nou atac.
Acordul final trebuie să asigure nu doar securitatea Ucrainei, ci și a altor state europene, precum cele baltice și Polonia. În loc să preseze Ucraina pentru o înțelegere proastă, este în interesul Europei să își intensifice sprijinul pentru Ucraina, prevenind astfel un acord de tip finlandez care ar lăsa țara să se confrunte singură cu Kremlinul.
