România se confruntă cu o singură unitate de producție de bitum
România mai are o singură fabrică de bitum rutier, cu o capacitate de aproximativ 75.000 de tone anual. Necesitatea reală, în contextul programelor naționale de infrastructură, este de cel puțin opt ori mai mare: între 600.000 și 700.000 de tone pe an. Diferența este acoperită prin importuri, conform unui studiu recent, care arată că România importă peste 80% din necesar.
Fabricarea bitumului se realizează la Rafinăria Vega din Ploiești, operată de Rompetrol, care asigură aproximativ 66.000 de tone de bitum pe an, inclusiv variante modificate cu polimeri. România a intrat în ultimii 10 ani într-un avânt al construcțiilor de drumuri rapide, extinzând rețeaua de autostrăzi și drumuri expres. Această situație a dus la un dezechilibru semnificativ, considerat un efect al lipsei de anticipare în planificarea industrială.
Studiul observă că România a planificat dezvoltarea infrastructurii rutiere, dar nu a pregătit corespunzător producția de bitum. În ciuda apariției licitațiilor, contractelor și șantierelor, materia primă esențială este achiziționată din afară. În plus, nu există stimulente sau mecanisme de sprijin pentru dezvoltarea capacităților locale, ceea ce duce la o adâncire a deficitului extern.
Analiza subliniază că accelerarea consumului, fără susținere din producția internă, stimulează importurile. În cazul infrastructurii, deciziile sunt de natură publică, iar statul investește în drumuri fără a crea un context economic care să permită retenția unei părți mai mari din valoarea proiectelor în țară. În prezent, nu există un plan industrial coordonat care să conecteze cererea publică la oferta internă.
Exemplul bitumului este menționat alături de echipamentele necesare pentru sistemul de garanție-returnare, care sunt importate aproape integral, și de panourile solare. Între 2018 și 2024, România a înregistrat un deficit comercial de 3,7 miliarde de euro pe această categorie, în ciuda faptului că sectorul energiei verzi a fost printre cele mai finanțate prin fonduri europene. Costul acestei situații nu este doar economic, ci și structural, iar România devine o economie în care cererea publică alimentează indirect industriile altor țări.
