Ormuz: Paralele între provocările actuale pentru SUA și criza Suez din 1956
Timp de mai bine de cinci săptămâni, președintele Trump a bombardat Iranul cu rachete și bombe, în timp ce publicul american a fost bombardat cu mesaje contradictorii despre obiectivele și durata acestui conflict. Marți, după ce a amenințat că va distruge „o întreagă civilizație”, a acceptat un armistițiu de două săptămâni, conform unui articol amplu care analizează asemănările și deosebirile dintre criza Strâmtorii Ormuz și cea a Canalului Suez din 1956.
Istoria oferă un punct de comparație util. Vicepreședintele Vance a declarat într-un interviu pe 15 aprilie 2025 că britanicii și francezii au avut dreptate în dezacordurile lor cu Eisenhower privind Canalul Suez. Ar fi ironic ca vicepreședintele Statelor Unite să se afle într-o zi în situația lui Harold Macmillan, care i-a succedat lui Anthony Eden în funcția de prim-ministru al Marii Britanii după criza din Suez. În 1956, după ce Egiptul a naționalizat Canalul Suez, Marea Britanie, împreună cu Franța și Israel, a încercat să recupereze controlul asupra canalului și să răstoarne regimul lui Gamal Abdel Nasser. Președintele Eisenhower a refuzat să susțină operațiunea, ceea ce a dus la sfârșitul mandatului lui Eden, lăsând controlul asupra unui punct strategic cheie în mâinile unui regim radical.
Șaptezeci de ani mai târziu, administrația lui Trump a pus SUA într-o situație similară cu cea a Marii Britanii din 1956. După ce a colaborat cu Israelul pentru a răsturna un regim ostil în Orientul Mijlociu, Trump a fost nevoit să suspende ostilitățile, lăsând Iranul să controleze Strâmtoarea Ormuz, la fel cum Egiptul controla Canalul Suez în 1956. Această aventură a generat scepticism din partea vicepreședintelui, iar iranienii și-au exprimat preferința de a negocia condițiile de pace cu el. Există un pericol real ca războiul lui Trump să se întoarcă împotriva lui, la fel cum s-a întâmplat cu cel al lui Eden, din punct de vedere economic, politic și geopolitic.
În 2026, cedarea controlului asupra Strâmtorii Ormuz către Iran nu ar fi o umilință la fel de rapidă ca eșecul anglo-francez din 1956, dar consecințele pentru credibilitatea Pax Americana ar fi similare cu cele ale Suezului pentru Pax Britannica. Dean Acheson a afirmat în 1962 că „Marea Britanie a pierdut un imperiu” și că „încă nu și-a găsit un rol”. Dacă Trump cedează, SUA ar pierde ceva asemănător unui imperiu. Succesorul său va trebui să găsească un nou rol pentru o Americă post-hegemonică.
Războiul din Iran a fost inițial menit să aducă o schimbare de regim, dar a devenit rapid despre Strâmtoarea Ormuz. În anii 1950, Canalul Suez era calea navigabilă strategică, iar războiul a fost precipitat de naționalizarea acestuia. Marea Britanie a decis să invadeze Egiptul pentru a recupera controlul asupra canalului, având de partea sa doar Franța și Israelul. Eden, aflat în declin, nutrea o ură față de Nasser, considerându-l o amenințare economică.
În februarie 2025, s-a observat o opoziție surprinzător de redusă față de decizia de a intra în război în cadrul cercului de consilieri ai lui Trump. Vance, deși critic al „războaielor fără sfârșit”, l-a sfătuit să acționeze rapid și la scară mare. Președintele Comitetului șefilor de stat major, generalul Dan Caine, a recunoscut riscul închiderii Strâmtorii Ormuz, dar a fost minimizat la Casa Albă din cauza lipsei de coordonare interinstituțională.
Criza din Suez a fost o acțiune comună, dar coordonarea dintre administrația Trump și premierul israelian, Benjamin Netanyahu, a fost mai deschisă. În ambele cazuri, obiectivele strategice ale Israelului erau diferite de cele ale partenerilor săi. Campania israeliană, Operațiunea Kadesh, a fost prima mișcare, având scopuri militare clare.
Pe 31 octombrie 1956, forțele britanice și franceze au lansat atacuri. Între timp, forțele egiptene au scufundat nave vechi pentru a bloca canalul, care a rămas închis timp de cinci luni. Deși egiptenii au pierdut bătălia militară, nu au pierdut războiul economic. Răspunsul lui Eisenhower a venit prin intermediul ONU, cu o rezoluție care solicita încetarea imediată a focului.
Guvernul britanic a cedat rapid pe 6 noiembrie, din cauza presiunilor economice și a declinului lirei sterline în rezervele internaționale. Marea Britanie a apelat la Fondul Monetar Internațional pentru sprijin, însă administrația Eisenhower a refuzat să acorde fonduri până când Marea Britanie nu a acceptat termenii Rezoluției 997.
Războiul împotriva Iranului a creat diviziuni în SUA, Trump având un sprijin mai redus decât Eden în 1956. Impactul războiului a dus la o creștere a inflației, iar alegătorii americani erau deja dezgustați de costurile acestuia.
Consecințele geopolitice ale crizei din Suez au fost semnificative, iar un posibil Suez american în Ormuz ar avea consecințe asemănătoare. Rusia joacă acum un rol activ, iar SUA sunt distrase de agresiunea rusă în Europa de Est. În 1956, puterile europene erau actori; în prezent, SUA nu au consultat aliații.
Întrebarea majoră rămâne dacă China va beneficia de pe urma sfârșitului unui imperiu anglofon. China ar putea profita de criza din Iran și să conteste status quo-ul din Taiwan, dar este mai probabil să observe cum SUA comit erori. Deși China nu se află într-o poziție la fel de puternică precum SUA în 1956, există motive de îngrijorare cu privire la statutul de putere hegemonică în declin al SUA.
În concluzie, timpul nu este de partea unei puteri hegemonice suprasolicitate, iar costurile economice ale războiului se acumulează mai repede decât beneficiile strategice pot fi obținute.
