Investigarea Umbrei din ’88: Aventura îndrăzneață a lui Trump în Strâmtoarea Ormuz
Administrația Trump ia în considerare lansarea unei operațiuni navale riscante pentru redeschiderea Strâmtorii Ormuz, o cale navigabilă esențială pentru piața energetică globală. Conform unei analize Financial Times, comandanții militari avertizează că riscurile actuale sunt asemănătoare cu incidentul din 1988, când nava USS Samuel B. Roberts a fost aproape scufundată de o mină iraniană. Experții subliniază că această operațiune vine cu riscuri tehnice și politice semnificative.
USS Samuel B. Roberts se întorcea dintr-o misiune de escortă în Strâmtoarea Ormuz când a explodat o mină de contact iraniană, provocând o gaură de 2,7 metri în coca navei și un incendiu, rănind zece marinari. Aproape patru decenii mai târziu, acest incident rămâne o amintire puternică a pericolelor militare și politice asociate cu planul lui Donald Trump de a relua traficul naval pe această cale vitală.
„Într-un context economic instabil și cu o presiune politică crescută, liderii Armatei americane trebuie să evalueze care este nivelul de amenințare acceptabil”, a declarat un fost oficial american de rang înalt în domeniul apărării. „Nu există un răspuns simplu”, a adăugat acesta. În prezent, planificatorii militari consideră că riscurile sunt prea mari. Navele de război americane, cu o singură cocă, sunt vulnerabile la atacuri din partea minelor și a ambarcațiunilor rapide echipate cu rachete.
Orice convoi ar putea fi, de asemenea, vizat de nave de suprafață fără pilot, rachete balistice și de croazieră, precum și drone. Fostul oficial al apărării a afirmat că „condițiile nu sunt îndeplinite” pentru a începe o operațiune de escortă în prezent, fiind necesare „asigurări mai bune” că amenințările din partea Iranului sunt reduse sau eliminate.
Cum ar arăta un convoi american în Ormuz
Dacă comandanții vor considera că amenințările iraniene sunt tolerabile, SUA ar putea lansa o operațiune de escortă cu un convoi relativ mic, format din două distrugătoare și două până la patru petroliere. Un petrolier comercial ar fi plasat în fruntea convoiului, având carene duble pentru a putea supraviețui unei explozii de mină.
Distrugătoarele ar oferi protecție împotriva rachetelor și dronelor, dar au capacități limitate împotriva minelor. Navele ar fi distanțate între 2,4 și 3 kilometri, iar contraamiralul american în retragere Mark Montgomery a menționat că formația ar putea fi ajustată în funcție de misiune. Pentru a preveni unghiurile moarte ale radarului, navele comerciale și cele de război vor fi amestecate, cu navele de război orientate spre Iran.
Foști amirali sugerează că ar fi necesare 8-12 distrugătoare pentru întreaga operațiune, iar numărul optim ar putea fi de 10, dar Comandamentul Central al SUA ar putea dori până la 16. O escortă ar necesita și suport aerian, incluzând avioane F-15, F-16 sau F-18, echipate pentru a contracara atacurile dronelor iraniene.
Sosirea USS Tripoli și testarea tacticilor iraniene
Nu se așteaptă ca nicio operațiune de escortă să înceapă până la sosirea USS Tripoli, o navă de asalt amfibie care transportă 2.200 de pușcași marini, planificată să ajungă în zonă la sfârșitul săptămânii viitoare. Înainte de orice operațiune de convoi, Marina americană va trebui să testeze tacticile și capacitățile iraniene într-un atac asimetric.
Ambarcațiunile rapide, care sunt numeroase, reprezintă o preocupare majoră, fiind ascunse de-a lungul coastei Iranului și capabile să acționeze ca bombe ghidate. SUA utilizează avioane A-10 „Warthog” pentru a căuta navele iraniene, dar stabilirea numărului suficient de ambarcațiuni distruse pentru a asigura siguranța convoaielor este o provocare. James Stavridis, un amiral în retragere, a subliniat că ambarcațiunile rapide sunt omniprezente și necesită o supraveghere constantă.
O navă de dragat mine ar trebui să precede convoiul, necesitând propria escortă din cauza lipsei unui sistem integrat de apărare aeriană. SUA au atacat deja navele care amplasau mine, iar forțele americane au lansat recent atacuri asupra locurilor de coastă unde erau stocate rachete de croazieră antinavă.
Istoricul operațiunilor de escortă în Ormuz
Ultima operațiune de escortă a SUA în Strâmtoarea Ormuz a avut loc în iulie 1987, când primul convoi a implicat cinci nave de război și două nave comerciale, inclusiv petrolierul Bridgeton, care a lovit o mină. Deși a suferit daune considerabile, a reușit să își continue călătoria. Escortele ulterioare au fost, în general, fără probleme, până la incidentul cu USS Samuel B. Roberts.
În prezent, aliații europeni discută despre o misiune navală, dar aceasta ar fi limitată la o fază post-conflict, ceea ce face ca SUA să fie mai mult ca sigur nevoite să organizeze singure operațiunile de escortă. Disponibilitatea distrugătoarelor poate fi un obstacol, având în vedere că din cele aproximativ 74 de distrugătoare din flota SUA, doar o treime sunt desfășurate global, iar restul sunt fie în pregătire, fie în mentenanță.
Chiar și cu o escortă, riscurile pot fi prea mari pentru ca firmele de transport maritim să navigheze din nou, în special din cauza tarifelor de asigurare exorbitante, care ar putea depăși protecția militară. Proprietarii și operatorii de petroliere speră că o escortă militară le va permite să își elibereze navele blocate în Golf, însă puțini cred că acest ajutor va veni în curând sau că va fi suficient pentru a convinge armatorii să reia navigarea.
