Iluzia comunistă a „raiului” (4): „Ceaușescu, un conducător de excepție?”
Aproape 36 de ani au trecut de când românii au ieșit în stradă și au strigat „Libertate!” și au declanșat o Revoluție sângeroasă care a dus la căderea Regimului Ceaușescu. În mod paradoxal, după decenii de libertate și democrație, ideea că în comunism „era mai bine” a crescut în popularitate. Generațiile s-au schimbat, iar astăzi părerea față de dictatură se formează din povești și frustrările generate de situația economică actuală. Peste jumătate dintre românii chestionați (55,8%) consideră că regimul comunist a fost, mai degrabă, un lucru bun pentru România. Printre argumentele invocate de cei care privesc cu nostalgie spre perioada de dinainte de 1989 se află ideea că „Ceaușescu a fost un lider bun”. Din această percepție derivă convingeri precum: „înainte era mai puțină corupție”, „România era respectată pe plan extern pentru că Ceaușescu discuta cu toți liderii importanți ai lumii” sau că țara acționa „exclusiv în interes propriu”. Dar cât de reale sunt aceste afirmații?
Corupția înainte de ’89
Corupția în comunism era structurală, pătrunsă până în cele mai intime fibre ale societății și se aplica fără excepție în toate domeniile. Aceasta începea de la vârful statului și se sfârșea la baza societății, unde oricine putea să își convertească resursele și cunoștințele profesionale în bunuri și servicii deficitare. Comunismul a fost esențialmente un regim al corupției. Toată lumea dădea șpagă, toată lumea primea, și toți încercau să se descurce într-un fel sau altul. Nu puteai să mergi la doctor fără să dai ceva. Comerțul la negru era singurul comerț care funcționa, iar corupția era esența sistemului. Corupția din perioada postdecembristă a fost moștenită de la acea corupție generalizată din perioada comunistă.
Instituțiile statului
Instituțiile statului nu erau eficiente pentru că nu își propuneau să fie în slujba cetățeanului. În comunism, acestea erau în slujba statului, a partidului și apoi în slujba dictatorului. Singura instituție din România era Nicolae Ceaușescu. Instituțiile funcționau doar ca ghișee unde se executau indicațiile și directivele partidului.
România pe plan extern
Înainte de decembrie ’89, România era o țară cu probleme, atât interne cât și externe. În timpul „primului Ceaușescu” (1965–1973), existau forme de emancipare în politica externă, dar foarte limitate. Se făceau concesii regimului Ceaușescu pentru a-l desprinde de sovietici. Ceaușescu nu semăna întru totul cu ceilalți lideri comuniști, iar Occidentul vedea în România un caz aparte care ar trebui încurajat. Președintele Nixon, în 1969, a fost primul președinte american care a vizitat Bucureștiul, deschizând o direcție favorabilă pentru România. Însă, în anii ’80, situația s-a schimbat drastic, iar țara a cunoscut un regim de izolare teribilă.
După 1968, Nicolae Ceaușescu a avut un „boom” în ceea ce privește relațiile internaționale, însă după anii ’80, România a ajuns să aibă relații diplomatice doar cu dictatori din Africa. Occidentul l-a folosit pe Ceaușescu pentru a crea probleme în lagărul comunist, însă acest lucru a alimentat megalomania sa, convingându-se că succesul său se datora geniului său. Când Ceaușescu nu a mai fost util acestui joc, lucrurile s-au terminat abrupt, la sfârșitul anilor ’70.
Suveranitatea României
România nu era o țară suverană, fiind înregimentată Pactului de la Varșovia și CAER. Nu lua hotărâri de una singură. De exemplu, în perioada 1978-1979, România depindea de petrolul iranian, iar după căderea regimului din Iran, Ceaușescu a fost obligat să apeleze la URSS pentru petrol, plătind în valută. Această dependență de resursele sovietice a contribuit la sărăcirea țării în anii ’80.
În concluzie, imaginea unei Românii respectate pe plan internațional datorită lui Ceaușescu este o iluzie. Realitatea era o suveranitate mimată, destinată să păstreze controlul asupra populației și să întărească izolarea acesteia.
