Dezvăluiri asupra Axei Egoismului: Rusia, un partener instabil
Rusia este adesea percepută ca o putere globală, similară cu Statele Unite și China, însă aceasta este, de fapt, un actor regional cu ambiții ce depășesc capacitățile sale reale. Moscova a demonstrat abilități în tehnicile războiului hibrid, exploatând greșelile atât ale adversarilor, cât și ale partenerilor săi pentru a-și extinde influența. Alianțele Rusiei cu regimuri autoritare se mențin doar atât timp cât servesc intereselor Moscovei, iar recentele evenimente au subliniat instabilitatea acestor parteneriate.
În ciuda eșecurilor majore în Siria, Venezuela și Iran, Vladimir Putin a reușit să-și concentreze forțele împotriva Ucrainei și să-și mențină puterea internă, slăbind în același timp poziția Statelor Unite pe scena globală. Războiul din Ucraina și lipsa acțiunii în alte regiuni demonstrează limitele puterii ruse, care nu are capacitatea de a-și impune voința în afaceri internaționale cu viteza dorită. Rusia reacționează la politica americană și depinde de sprijinul Chinei, Coreei de Nord și Iranului pentru a-și continua războiul din Ucraina.
Rusia nu este o putere globală asemănătoare Uniunii Sovietice, ci un actor regional care joacă peste greutatea sa reală. Slăbiciunea economică, tehnologică și demografică a Rusiei, alături de lipsa puterii soft, limitează influența sa globală. Uniunea Economică Eurasiatică (UEEA) nu a devenit un substitut economic pentru Uniunea Europeană, iar Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) nu a reușit să devină un bloc militar similar NATO, niciun stat membru neparticipând la războiul Rusiei din Ucraina.
Intervențiile Rusiei în Orientul Mijlociu, Africa și America Latină sunt reacții la declinul influenței SUA, Putin profitând de indecizia americană pentru a-și extinde influența, exemplificată prin sprijinul acordat lui Bashar al-Assad în Siria. Totuși, aceste intervenții necesită sprijinul altor regimuri autoritare, iar Rusia nu mai este considerată un actor cheie în negocierile de pace între Azerbaidjan și Armenia, cedând acest rol Statelor Unite.
Rusia nu este un mare patron, ci o putere care își urmărește interesele în mod pragmatic. Deși colaborează cu țări precum Siria, Iranul și Venezuela, aceste relații nu sunt bazate pe alianțe strânse, ci pe oportunism. Rusia a folosit interacțiunile cu Iranul pentru a obține tehnologie de drone și know-how în eludarea sancțiunilor. De asemenea, Rusia furnizează Iranului armament limitat, dar nu platforme avansate, menținându-și relațiile cu Israelul și alte țări arabe pentru a sprijini cooperarea economică și financiară.
Obiectivul principal al Rusiei în stabilirea de alianțe cu regimuri autoritare este slăbirea influenței SUA. Deși Rusia poate oferi resurse ieftine precum petrol și gaze, ea nu are capacitatea de a domina regiunile așa cum pot face SUA și China. În plus, Rusia rămâne un actor-cheie în modelarea discursurilor globale pe teme de suveranitate și abuzuri occidentale, ceea ce o face un partener atractiv pentru anumite țări din Africa, America Latină și Asia de Sud.
Cu toate că Rusia este o putere în declin, menținerea relațiilor cu lideri din afara lumii democratice îi permite să-și conserve influența. Regimul lui Putin este pregătit să acționeze fără scrupule pentru a-și asigura supraviețuirea, având capacitatea de a stabili priorități în funcție de circumstanțe. Chiar dacă războiul din Ucraina a fost o greșeală majoră, Rusia s-a adaptat, concentrându-se pe interesele sale esențiale și menținându-se în competiția globală.
