De ce abordarea diplomatică a lui Donald Trump în Gaza nu se poate adapta la haosul războiului din Ucraina
Sfârșitul războiului din Gaza l-a făcut pe președintele american Donald Trump să pară din nou un pacificator. Vizita sa la Ierusalim, salutată de liderii israelieni și arabi ca fiind momentul „președintelui păcii”, a alimentat convingerea că un acord de succes poate duce la altul. Președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a afirmat că „dacă un război poate fi oprit într-o regiune, atunci cu siguranță și alte războaie pot fi oprite” înainte de călătoria lui Trump în Orientul Mijlociu.
Cu toate acestea, Gaza a fost un conflict limitat la o fâșie îngustă de pământ, unde epuizarea și presiunea externă au făcut în cele din urmă posibil un armistițiu. Războiul din Ucraina, pe de altă parte, este un conflict continental încorporat în sistemele globale de energie, finanțe și securitate, unde niciun actor nu poate dicta pacea. În Orientul Mijlociu, Trump s-ar putea baza pe Netanyahu și ar putea mobiliza Egiptul, Qatarul și Turcia pentru a forța Hamas să se supună. În Europa de Est, el nu se poate baza pe Putin, care răspunde doar în fața puterii, banilor și supraviețuirii.
Livrarea posibilă de rachete de croazieră Tomahawk ar putea întări poziția Ucrainei, dar nu va fi suficientă pentru a schimba calculele Moscovei. Acestea trebuie combinate cu tarife, sancțiuni și uzură continuă. Gaza a funcționat deoarece războiul era suficient de mic pentru a putea fi controlat. Trump avea o influență reală și o rețea de actori dispuși să o folosească. Echipa sa, inclusiv ginerele său Jared Kushner și prietenul său Steve Witkoff, au exercitat o presiune semnificativă asupra lui Netanyahu.
Hamas, asediat și fără opțiuni, a fost forțat să accepte pacea sub presiunea combinată a Egiptului, Qatarului și Turciei. Fiecare dintre aceste țări avea motivele sale pentru a se opune Hamas: Egiptul se temea de instabilitate la granița sa, Qatarul era nemulțumit de implicarea în război, iar Turcia dorea să-și demonstreze relevanța regională. Pacea în Gaza a fost impusă de sus.
Războiul din Ucraina: O confruntare pe o scară diferită
Războiul din Ucraina se desfășoară la o scară diferită. Este o confruntare între două state cu propriile armate, industrii și sisteme politice, cu un front ce se întinde pe mai mult de o mie de kilometri. Rusia, spre deosebire de Hamas, nu poate fi izolată. Ea controlează un teritoriu vast, produce majoritatea armelor sale și își finanțează războiul prin exporturile de petrol către China și India.
Reacția Moscovei la declarațiile lui Trump privind rachetele Tomahawk a subliniat încrederea sa. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a avertizat că trimiterea acestora ar însemna depășirea unei linii roșii, provocând „consecințe imprevizibile”. Spre deosebire de Israel, Rusia nu depinde de Statele Unite pentru protecție sau ajutor. Are piețe alternative și profunzimea strategică necesară pentru a continua lupta. Susținătorii occidentali ai Ucrainei consideră, de asemenea, că războiul este existențial, orice victorie a Rusiei având potențialul de a încuraja Moscova să avanseze mai mult spre vest.
Limitele diplomației Tomahawk
Trump a propus trimiterea de rachete de croazieră Tomahawk în Ucraina, afirmând că, dacă războiul „nu se va rezolva”, ar putea să-i comunice lui Putin că va trimite aceste rachete. Deși mesajul a avut greutate datorită capacităților rachetelor, a fost mai mult un mesaj psihologic decât militar. Zelenski a declarat: „Avem nevoie de ele, dar asta nu înseamnă că le vom folosi”, evidențiind că rachetele sunt mai degrabă un instrument de presiune pentru a determina Rusia să negocieze.
Realitatea este că Ucraina are „șanse aproape nule” de a lansa rachetele, iar stocurile sunt limitate. Scepticismul este prezent în rândul analiștilor, unii considerând că o rachetă suplimentară nu va schimba echilibrul de putere sau motivația Rusiei de a negocia.
Punctele reale de presiune
Adevărata pârghie nu este reprezentată doar de rachete, ci și de banii. Washingtonul și țările europene dispun de instrumente economice care pot face rău. Acestea pot înăspri sancțiunile secundare împotriva firmelor care cumpără petrol rusesc sau care furnizează componente industriei armamentului. Acțiunile coordonate asupra metalelor și resurselor energetice rusești pot fi intensificate, iar controalele asupra exporturilor pot fi extinse pentru a bloca fluxul de bunuri esențiale către Rusia.
Implicațiile economice sunt semnificative, iar acțiunile asupra ecosistemului maritim care menține petrolul rusesc în mișcare ar putea reduce veniturile pe care Moscova le folosește pentru a-și finanța războiul. Senatori americani, precum Lindsey Graham, au subliniat necesitatea de a impune „tarife secundare masive” pentru a diminua profiturile Rusiei din energie.
Acordul lui Trump privind Gaza l-a făcut să pară un pacificator, dar amploarea conflictului din Ucraina este incomparabil mai mare. Aceasta subliniază diferențele semnificative cu care se confruntă în prezent.
