Apocalipsa Vieții: De ce a șasea mare extincție, asemănătoare celei care a șters dinozaurii de pe fața Pământului, pare iminentă
În ultimele decenii, geologii au descoperit că multe dintre cele mai mari extincții în masă din istoria Pământului nu au fost provocate de asteroizi, ci de erupții vulcanice uriașe care au eliberat cantități catastrofale de dioxid de carbon în atmosferă și în oceane. Au trecut peste 60 de milioane de ani de când viețuitoarele de pe Pământ s-au confruntat ultima dată cu un astfel de scenariu apocaliptic, dar oamenii riscă să împingă planeta pe o traiectorie ce ar putea depăși capacitatea de adaptare a celor mai multe forme complexe de viață.
Întreg procesul ar putea dura sute sau chiar mii de ani până ce se va transforma într-o nouă extincție în masă, însă destinația ar putea fi inevitabilă odată ce călătoria infernală a început. Dacă ciclul carbonului în natură ajunge în punctul critic în care întreg sistemul este dat peste cap, planeta nu se va mai recupera decât în sute de mii sau chiar milioane de ani. Când limita cantității de carbon pe care biosfera o poate recicla este depășită, o simplă perioadă de încălzire globală se poate transforma într-o extincție în masă.
Extincțiile în masă nu sunt doar niște pandemii care ucid mai puțin de 1% dintr-o singură specie de primate, cum a fost Covid-19, sau ca o eră glaciară în care lumea pierde un sfert din vegetație și este acoperită parțial de gheață. Nici măcar erupția unui supervulcan precum Yellowstone, care ar putea distruge agricultura modernă și civilizația industrială, nu ar avea un efect suficient de puternic asupra biodiversității globale pentru a declanșa o extincție în masă.
În ciuda faptului că Pământul este o planetă foarte rezistentă, o dată la 50-100 de milioane de ani, ceva cu adevărat devastator are loc. Marile extincții în masă au loc atunci când condițiile la suprafața planetei sunt atât de neprielnice încât depășesc capacitatea de adaptare a aproape tuturor formelor complexe de viață. Aceste catastrofe, care extermină cel puțin 75% din toate speciile care trăiesc în acea perioadă, au avut loc de cinci ori în evoluția vieții pe Pământ. Cea mai recentă a fost extincția Cretacic-Paleogen (K-Pg) de acum 66 de milioane de ani, care a dus la dispariția dinozaurilor.
Ritmul cu care oamenii eliberează dioxid de carbon în oceane și atmosferă în prezent depășește cu mult capacitatea planetei de a limita proporțiile dezastrului. Deși efectele negative asupra biodiversității produse de activitatea umană sunt, în prezent, mult mai mici decât cele din marile extincții, dacă trendul continuă, o extincție în masă minoră s-ar putea transforma în a șasea mare extincție în următoarele trei secole. În cel mai bun caz, vor mai trece 10.000 de ani sau mai mult până când viața pe Pământ va ajunge din nou într-un punct critic.
Cu 300 de milioane de ani în urmă, planeta a pierdut controlul asupra ciclului carbonului în natură și a trecut printr-o perioadă de 90 de milioane de ani de extincții în masă consecutive, inclusiv două dintre cele mai mari catastrofe din toate timpurile, ambele provocate de eliberarea unor cantități enorme de CO2 în atmosferă. Într-unul dintre cazuri – extincția Permian-Triasic, zisă și „Moartea cea Mare” – Pământul a fost aproape de punctul în care nu și-ar mai fi putut reveni niciodată. Acest climat infernal a fost descris de paleontologul Paul Wignall ca fiind fără egal.
La finalul perioadei Permian, acum 252 de milioane de ani, atât de multă lavă a erupt în Siberia încât ar fi putut acoperi toate cele 48 de teritorii din Statele Unite continentale cu un strat de lavă de 1 kilometru. Ritmul cu care oamenii eliberează dioxid de carbon în oceane și atmosferă depășește acum cu mult capacitatea planetei de a limita proporțiile dezastrului. Ne aflăm în etapele inițiale ale unei defecțiuni de sistem catastrofale. Dacă vom păstra acest ritm, am putea experimenta pe pielea noastră ce înseamnă cu adevărat o extincție în masă majoră.
