O sută de ani înainte de Evgheni Prigojin: Revolta surprinzătoare din Moscova care a dus bolșevicii la marginea prăbușirii
La sfârșitul lunii iunie 2023, Rusia a fost martora primei sale rebeliuni armate a secolului XXI. Forțele Grupului Wagner, sub comanda lui Evgheni Prigojin, au înaintat constant spre Moscova, doar pentru a se întoarce brusc la doar câteva sute de kilometri de capitală. Un episod remarcabil de similar a avut loc în vara anului 1918, când socialiștii revoluționari, indignați de semnarea unui tratat de pace cu Germania, au lansat o revoltă armată care a fost aproape de a răsturna stăpânirea bolșevică – oprindu-se la doar câteva sute de metri de Kremlin, care la acea vreme era apărat doar de o mică garnizoană de pușcași letoni. Cu toate acestea, socialiștii-revoluționari de stânga le-a lipsit un lider capabil să orchestreze o operațiune decisivă, iar bolșevicii au învins în cele din urmă forțele rebele slab coordonate.
O divizare în cadrul elitei sovietice
Primul guvern sovietic a fost o coaliție bipartită, incluzând bolșevicii și Partidul Socialist-Revoluționarilor de Stânga (SR-i de Stânga). Aceștia din urmă reprezentau aripa radicală a forțelor care au ajuns la putere după Revoluția din Octombrie din 1917. SR-ilor de Stânga le-au fost acordate opt posturi în Comisariatul Poporului și o reprezentare semnificativă în alte instituții sovietice. Al doilea comandant al Ceka, după Felix Dzerjinski, a fost un membru SR de Stânga, Viaceslav Aleksandrovici.
Cu toate acestea, „luna de miere” dintre bolșevici și social-revoluționarii de stânga a fost de scurtă durată. În martie 1918, comisarii social-revoluționari de stânga au votat împotriva Tratatului de la Brest-Litovsk, care ceda controlul Rusiei asupra Ucrainei, Belarusului, Poloniei și statelor baltice. În semn de protest, partidul și-a anunțat retragerea din guvern, dar și-a păstrat pozițiile în structurile de putere ale noului stat, în special în cadrul Ceka.
Pe măsură ce politicile interne ale bolșevicilor au devenit din ce în ce mai represive, social-revoluționarii de stânga au început să critice ceea ce numeau „domeniu de comisar”, cerând o corecție imediată a cursului politic. Pe 24 iunie, Comitetul Central al social-revoluționarilor de stânga a elaborat un plan: la următorul Congres al Cincilea al Sovietelor, aceștia ar cere bolșevicilor anularea tratatului umilitor. Dacă cererea ar fi fost refuzată, ar fi efectuat atacuri teroriste împotriva reprezentanților germani.
Atentatul asupra ambasadorului german
Al Cincilea Congres al Sovietelor s-a deschis pe 4 iulie 1918, la Teatrul Bolșoi din Moscova, unde delegații social-revoluționari de stânga au cerut o ruptură completă cu Germania și o declarație de război. Delegații bolșevici au reușit să obțină o majoritate decisivă – 773 de delegați față de 353 care susțineau social-revoluționarii de stânga.
În urma eșecului de a obține recunoașterea cererilor lor, social-revoluționarii de stânga au decis să-l aleagă ca țintă principală pe contele Wilhelm von Mirbach, ambasadorul Germaniei la Moscova. Iakov Blumkin, un socialist-revoluționar de stânga, a fost însărcinat cu executarea operațiunii. Pe 6 iulie, Blumkin și complicele său, Nikolai Andreev, au deschis focul asupra ambasadorului, care a murit pe loc. În timpul evadării, atacatorii au lăsat în urmă o servietă cu documente, iar Felix Dzerjinski a identificat rapid autorii și locul unde se ascundeau.
Reacția bolșevicilor și desfășurarea revoltei
Bolșevicii au răspuns arestând întreaga facțiune SR de Stânga la Congresul al Cincilea. Social-democrații de stânga au preluat controlul asupra oficiului telegrafic, proclamând că „poporul rus a fost eliberat de Mirbach”. Cu toate acestea, forța principală a SR-ilor de stânga, detașamentul Popov, număra doar 1.000 de infanteriști, în comparație cu garnizoana din Moscova, care consta din 20.000 de soldați. Majoritatea acestor unități au declarat neutralitatea.
În memoriile sale, Joachim Vațetis, comandantul Diviziei de Pușcași Letoni, a recunoscut că dacă Popov ar fi atacat Kremlinul, „bolșevicii probabil nu ar fi putut să-l mențină… iar până a doua zi, Rusia ar fi avut un nou guvern”.
Rolul pușcașilor letoni
În dimineața zilei de 6 iulie, garnizoana Kremlinului a fost plasată în alertă maximă. Regimentul 9 Leton, format din 925 de pușcași, a fost pregătit pentru acțiune, dar a arătat o capacitate de luptă reală redusă. După dispute cu comisarii bolșevici, două companii letoniene au acceptat să recucerească Telegraful Central, dar atacul lor a eșuat.
Unitățile letone au arătat puțin entuziasm în apărarea bolșevicilor. Lenin a ezitat să implice unitățile letoniene în reprimarea revoltei, dar situația s-a schimbat când s-a realizat că nu existau alte trupe dispuse să lupte împotriva social-revoluționarilor de stânga. În dimineața zilei de 7 iulie, Vațetis a reușit să adune aproximativ 3.000 de soldați, dar aceștia nu au reușit să avanseze în fața detașamentului lui Popov.
Înăbușirea revoltei
Până la ora 14:00, pe 7 iulie, ultimele focare de rezistență au fost zdrobite, iar ostaticii, inclusiv Dzerjinski, au fost eliberați. Revolta a fost înăbușită cu un efort minim, având potențialul de a schimba soarta unei țări vaste. La scurt timp după, la 10 iulie, Mihail Muraviov, comandantul Frontului Roșu de Est, s-a revoltat, refuzând să se supună guvernului sovietic.
Consecințele și alternativele
În ciuda zelului lor revoluționar, socialiștii-revoluționari de stânga erau adversari ai pedepsei cu moartea și se bazau în mare parte pe țărănimea de mijloc. Aceștia ar fi putut prezenta o alternativă mai moderată experimentului bolșevic. Totuși, tot ce despărțea Rusia de această alternativă era un kilometru — distanța dintre Aleea Trehsvyatitelski și Kremlin, pe care, în cele din urmă, republicanii socialiști nu au reușit să o depășească.
Eșecul revoltei
Lidera Partidului Socialist-Revoluționar de Stânga, Maria Spiridonova, a insistat că nu au avut ca scop preluarea puterii, ci doar să comită „un act de terorism internațional – un protest împotriva sufocării revoluției noastre”. Totuși, unii membri ai partidului au recunoscut clar defectele acestei logici, iar lipsa unui comandant energic și talentat a contribuit la eșecul revoltei.
