Șeful Economiștilor BNR: O Nouă Epocă în Inovație
Discuțiile recente privind măsurile de reducere a deficitului bugetar au evidențiat soluții „originale” propuse de responsabilii politici, care sunt puțin sau deloc încercate în alte state ale Uniunii Europene. În căutarea de noi surse de venituri la buget, au fost avansate impozite nestandard, precum taxa de solidaritate sau taxa pe tranzacții financiar-bancare, alături de alte taxe deja în vigoare, cum ar fi taxa pe stâlp. Aceste inovații, cu randament incert, stârnesc nemulțumirea sectoarelor și grupurilor sociale afectate.
Un aspect demn de menționat este frecvența modificărilor fiscale. Conform studiului „Modificările noului Cod fiscal: inventar și impact (2015-2023)” realizat de The Tax Institute, în această perioadă au fost introduse 554 de modificări prin 107 acte normative (Legi, OG, OUG). O soluție mai eficientă ar fi replicarea sistemului fiscal din alte state în tranziție, care au avut succes în stabilizarea macroeconomică. Un exemplu relevant este Polonia, care prezintă similarități cu România în ceea ce privește tabloul macroeconomic.
România ar putea reduce deficitul bugetar la un nivel comparabil cu cel al Poloniei dacă ar îmbunătăți colectarea TVA, estimată la un potențial de 2% din PIB în plus. Totuși, chiar și în acest scenariu optimist, ar rămâne o diferență semnificativă: statul polonez funcționează cu venituri bugetare de circa 42% din PIB și cheltuieli de circa 48% din PIB, în timp ce România are venituri de circa 33% din PIB și cheltuieli de circa 42% din PIB.
Capacitatea fiscală superioară a Poloniei se reflectă și în alte aspecte, cum ar fi: Polonia este stat membru al OECD, în timp ce România nu; cheltuielile de apărare ale Poloniei depășesc 4% din PIB, iar cele ale României sunt de-abia peste 2% din PIB; ratingul Poloniei este A- de la agențiile Standard & Poor’s și Fitch, cu trei trepte peste ratingul BBB- al României.
Diferența de capacitate fiscală dintre cele două țări se explică și prin contractul social nescris dintre cetățeni și stat, care funcționează mai bine în Polonia. Cetățenii polonezi sunt dispuși să plătească impozite mai mari, conștienți că statul le va oferi servicii sociale de calitate. Aceasta se bazează pe educația de bază primită din familie și din școală.
Comparând sistemele de impozitare, se observă că România impozitează mai puțin capitalul, munca și consumul. Cota standard a impozitului pe profit este de 19% în Polonia, față de 16% în România. Impozitul pe salarii este de 12% în Polonia pentru salariile mici și 32% pentru cele ce depășesc 10.000 zloți/lună, comparativ cu 10% pentru toate salariile din România. Dividendele sunt taxate cu 19% în Polonia fără deduceri, și cu doar 10% (sau mai puțin) în România. Contribuțiile sociale totale (angajat + angajator) sunt de 43% în Polonia, față de 37,75% în România. TVA-ul are o cotă standard de 23% în Polonia, comparativ cu 19% în România.
Aceste exemple arată că fiscalitatea din România nu este excesivă, analizând obiectiv situația. Totuși, se constată că analizele economice sunt adesea influențate de interesele sectorului de afaceri. În concluzie, taxa de solidaritate, propusă recent, este echivalentă cu impozitul progresiv, având un alt nume. Deși poate suna mai bine în ochii românilor, acest tip de impozit există în economii liberale de mult timp, inclusiv în Marea Britanie din 1842 și în SUA din 1862. Ar fi recomandabil ca România să adopte modele fiscale care au demonstrat succes în alte țări, în loc să experimenteze cu soluții inedite.
