Normalizarea deficitului în discuțiile publice
Deficitele bugetare mari au devenit o țintă normalizată, nu un caz atipic, iar teoria “wage-led growth” a dus la inflație și dezechilibru extern, afirmă economistul șef al BNR, Valentin Lazea. Acesta subliniază că în ultimii 35 de ani, guvernanții români nu au respectat regulile de prudență fiscală, normalizând astfel discursul despre traiul peste posibilități.
Conform lui Lazea, deficitul bugetar de 3% din PIB a fost transformat într-o țintă obișnuită, iar justificarea acestuia s-a făcut prin alegația că deficitul ar fi sustenabil dacă este similar cu nivelul investițiilor. Această abordare a dus la false aserțiuni, precum ideea că un deficit de 3% nu ar trebui considerat o limită superioară, ci un nivel normal.
Salariile au crescut mai rapid decât productivitatea, generând inflație și cerere externă, ceea ce a dus la un dezechilibru extern. Teoria „wage-led growth” a sugerat că stimularea cererii interne va conduce la o ofertă corespunzătoare, însă acest lucru nu s-a întâmplat. În schimb, cererea în exces a generat importuri din alte țări, contribuind la deficitul extern. De asemenea, salariile din sectorul serviciilor au crescut mai rapid decât cele din sectorul bunurilor exportabile, distorsionând corelația dintre salarii și productivitate.
Lazea menționează că salariile profesorilor și medicilor ar fi trebuit să crească în concordanță cu productivitatea din sectorul tradables, dar acest lucru nu s-a realizat. Comparativ cu 2008, salariul net a crescut semnificativ mai mult decât productivitatea muncii în 13 din cei 17 ani analizați, reflectându-se într-o creștere a inflației. Această relație circulară sugerează că salariile mai mari conduc la inflație, iar inflația crescută determină, la rândul său, majorări salariale.
O altă problemă majoră este majorarea pensiilor peste salarii, în contextul sistemului pay as you go, unde pensiile sunt finanțate din contribuțiile de asigurări sociale. Lazea afirmă că pensiile au fost crescute discreționar, depășind sumele provenite din contribuții, ceea ce a creat o iluzie de sustenabilitate. De asemenea, creșterea cumulată a pensiei medii a depășit-o pe cea a salariului mediu net, iar majorările din anii 2008, 2009, 2020 și 2024 au fost decizii politice fără fundament economic.
Un alt aspect criticat de Lazea este finanțarea cheltuielilor permanente, cum ar fi salariile și pensiile, din surse temporare, cum ar fi împrumuturile. El subliniază că statul nu poate susține creșteri masive de pensii și salarii fără surse interne de finanțare, deoarece sursele externe pot fi instabile. În prezent, salariile bugetarilor și pensiile reprezintă peste 80% din veniturile fiscale, în condițiile în care acestea sunt cele mai mici din Europa, cu excepția Irlandei.
Lazea concluzionează că orice creștere a salariilor mai rapidă decât productivitatea și a pensiilor mai rapidă decât salariile este iluzorie în următorii ani, având în vedere deficitul bugetar uriaș de 9,3% din PIB prevăzut pentru 2024.
