Între adaptare și distrugere: Povestea fascinantă a celei mai mortale bacterii
O bacterie de doar o miime dintr-un milimetru, cunoscută sub numele de yersinia pestis, a provocat devastări în rândul omenirii de trei ori de-a lungul istoriei, fiecare pandemie soldându-se cu zeci de milioane de victime. Recent, o echipă internațională de cercetători a descoperit un „truc genetic” surprinzător prin care acest microb a reușit să supraviețuiască sute de ani, reducându-și gradul de virulență pentru a putea ucide un număr mai mare de oameni pe o perioadă mai lungă de timp.
Pandemia a început prima dată în anul 541, când ciuma bubonică s-a răspândit de șobolani în inima Imperiului Roman, provocând mii de decese zilnic și lăsând munți de cadavre pe străzi. Aceasta a fost cunoscută ca Ciuma lui Iustinian, care a dus la aproape 50 de milioane de victime. Apoi, în 1346, ciuma a reapărut violent, ucigând o treime din populația Europei, fenomen numit „Moartea Neagră”. A treia pandemie a avut loc în provincia chineză Yunnan în 1855, unde au murit aproximativ 12 milioane de oameni.
Cercetătorii au explicat că, deși există o teorie conform căreia ar fi avantajos pentru un patogen să nu omoare prea multe gazde, în cazul ciumei, acesta avea nevoie să ucidă organismul gazdă pentru a se răspândi. Ciuma bubonică necesită ca patogenul să fie prezent în sânge, provocând septicemie, astfel încât puricele să poată transmite bacteria altor victime.
Prin analizarea ADN-ului microbian recuperat de la sute de cadavre ale victimelor ciumei, cercetătorii au observat o scădere a numărului de copii ale genei responsabile pentru virulența microbului, în loc să crească. Această genă conține instrucțiunile necesare pentru producerea unei proteine care permite bacteriei să ajungă în ganglionii limfatici și să se înmulțească înainte de a intra în sânge. Cu cât microbul are mai puține astfel de gene, cu atât devine mai puțin letal. Astfel, selecția naturală a favorizat tulpinile mai puțin letale care nu au omorât atât de mulți șobolani, vectorul principal de transmitere a ciumei, alături de puricii infectați.
Rezultatele acestui studiu, publicate în revista Science, subliniază faptul că a treia pandemie de ciumă bubonică, care a început în 1855, „continuă și astăzi” în regiuni endemice precum Uganda, Republica Democrată Congo, Mongolia și SUA. Înainte de apariția antibioticelor, 60% dintre persoanele infectate cu ciuma bubonică în America mureau, dar acum, cu tratamente precum ciproflaxină și doxiciclină, rata mortalității a scăzut la 11%. Cercetătorii au avertizat că aproape toate persoanele cu ciumă septicemică sau pulmonară mor dacă nu sunt tratate imediat.
Experții subliniază importanța înțelegerii contextului ecologic actual, menționând că, în urma morții masive a șobolanilor, presiunea selecției naturale s-a modificat. O tulpină foarte virulentă nu mai era eficientă; era preferabilă o tulpină mai blândă, care permitea mai mult timp pentru răspândirea bolii în noi focare. Într-o lume în care bacteriile rezistente se răspândesc rapid, înțelegerea acestor variații genetice poate fi esențială pentru prevenirea unei noi pandemii.
