Strategii europene: Între eliberarea de influența americană și dreptul aliaților de a se autoproteja
Când s-a aflat că Pentagonul nu va vinde rachete Tomahawk cu rază lungă de acțiune Germaniei, s-a sugerat că Washingtonul s-ar putea teme că Moscova ar considera o astfel de capacitate în mâinile Europei drept o escaladare periculoasă. Această măsură a venit în urma unor semne de retragere a SUA, inclusiv decizia de a retrage 5.000 de soldați din Germania, de a opri desfășurarea planificată a unui batalion american echipat cu rachete Tomahawk și de a reduce drastic contribuțiile SUA cu bombardiere, avioane de vânătoare, distrugătoare, submarine și alte forțe necesare pentru a consolida apărarea NATO în caz de criză sau atac.
Pentagonul susține că aceste măsuri sunt necesare pentru a reechilibra contribuțiile europene și americane la apărarea continentului, dar decizia de a opri vânzarea rachetelor Tomahawk indică o realitate mult mai îngrijorătoare: Washingtonul nu mai desfășoară sisteme de lovire de precizie în profunzime în Europa și le refuză și aliaților europeni capacitatea de a se înarma cu aceste sisteme din teama reacției Rusiei. Cu alte cuvinte, SUA caută acum în mod activ să-și decupleze securitatea de cea a Europei.
Decuplarea din anii ’50
Îngrijorările cu privire la decuplare au apărut pentru prima dată la sfârșitul anilor 1950, când Uniunea Sovietică a dezvoltat capacitatea de a viza direct teritoriul SUA. Îngrijorările au reapărut la mijlocul anilor 1970, după desfășurarea de către sovietici a rachetelor balistice nucleare SS-20, care puteau atinge întreaga Europă, dar nu și SUA. În 1979, țările aliate au convenit să desfășoare rachete nucleare cu rază lungă de acțiune ca răspuns la această situație, oferindu-se în același timp să negocieze limitarea acestui tip de rachete. Până în 1987, NATO desfășurase sute de rachete nucleare, ceea ce a dus la interzicerea tuturor forțelor nucleare cu rază intermediară de acțiune printr-un tratat semnat între Washington și Moscova.
Tratatul privind forțele nucleare cu rază intermediară de acțiune a rămas în vigoare timp de peste 30 de ani, până în 2019, când prima administrație a președintelui Donald Trump a decis să se retragă din acord din cauza încălcărilor evidente de către Rusia. De atunci, țările NATO discută despre necesitatea desfășurării de rachete cu rază lungă de acțiune capabile să atingă ținte din Rusia.
Oferirea rachetelor Tomahawk către Berlin ar fi putut acoperi o lacună majoră în strategia de descurajare a NATO, în timp ce Germania și alte țări NATO ar fi putut dezvolta și desfășura propriile sisteme de rachete. Decizia Washingtonului de a opri vânzarea redeschide acum efectiv această lacună. Deși teama de decuplare este profund înrădăcinată în istoria NATO, există o diferență majoră între îngrijorările exprimate de Schmidt în anii 1970 și cele de astăzi. Pe atunci, decuplarea era rezultatul acțiunilor sovietice, în timp ce acum este rezultatul acțiunilor SUA.
Codependență nesănătoasă
Acum cincizeci de ani, Europa se temea de retragerea Statelor Unite. Astăzi, pe măsură ce Washingtonul își îndreaptă atenția către alte teatre de operațiuni, retragerea a devenit o politică explicită a SUA. În timp ce încetarea „codependenței nesănătoase” față de capacitățile americane poate fi oportună, privarea aliaților europeni de capacitatea de a se apăra singuri este o problemă distinctă.
Deciziile SUA sunt cu atât mai ironice, venind după săptămâni de plângeri din partea administrației Trump că NATO nu a făcut suficient pentru a sprijini războiul SUA și al Israelului împotriva Iranului. NATO a fost descrisă ca fiind „o stradă cu sens unic”, în care America apără Europa, dar aliații nu au aceeași obligație. Însă, când Europa face un pas înainte pentru a se apăra, cerând chiar să cumpere echipament american, răspunsul este un „nu” abrupt.
Teoria alianțelor
Această reacție negativă nu este doar o problemă temporară; ea atinge esența a ceea ce face o alianță de securitate să funcționeze. Teoria clasică a alianțelor distinge între două tipuri de temeri: abandonul, când un aliat nu vine în apărarea ta, și capcana, când un aliat te târăște în război. Trump și consilierii săi s-au plâns de mult timp de abandonul european, iar europenii se tem acum de abandonul american. Ambele părți au dreptate și ambele reacționează printr-o decuplare și mai accentuată.
Pe măsură ce SUA se retrag, Europa își mărește cheltuielile pentru apărare și dezvoltă o varietate de capacități de lovire la distanță mare, unele cu capacități duale, convenționale și nucleare. Acestea sunt sisteme suverane, iar SUA nu vor avea niciun cuvânt de spus în privința utilizării lor. Ca urmare, Washingtonul va avea un motiv și mai puternic să se decupleze de Europa și să evite implicarea într-un război cu Rusia.
Decuplarea nu înseamnă că Europa va rămâne fără apărare. Aceasta înseamnă că securitatea europeană și cea americană nu mai sunt considerate interconectate. Washingtonul s-ar putea să nu mai considere automat o criză care amenință Varșovia sau Tallinn ca fiind o amenințare la adresa securității SUA, ceea ce ar marca sfârșitul sistemului integrat de descurajare care a menținut pacea în ultimii 80 de ani. Schmidt a înțeles că securitatea este indivizibilă în Europa, în timp ce Trump pariază că nu este. Rămâne de văzut cine a avut dreptate.
