Articolul 42.7 din Tratatul UE: Implicațiile unui atac asupra unui stat membru
În timp ce liderii Uniunii Europene se reunesc în Cipru, președintele țării, Nikos Christodoulides, a îndemnat la abordarea unei lacune de lungă durată din arhitectura de securitate a blocului – modul în care UE reacționează în cazul unui atac asupra unui stat membru. Christodoulides a făcut apel la colegii săi lideri ai UE să elaboreze un „ghid” clar pentru a răspunde unui astfel de scenariu.
Întrebarea este deosebit de relevantă pentru Cipru, având în vedere incidentul recent în care o dronă Shahed a lovit o bază aeriană britanică pe coasta de sud a insulei, drona fiind lansată din Liban. Această situație evidențiază proximitatea Ciprului față de o regiune tot mai instabilă.
Articolul 42.7 din Tratatul privind Uniunea Europeană, clauza de apărare reciprocă a blocului, obligă toate cele 27 de state membre să ofere „ajutor și asistență prin toate mijloacele aflate la dispoziția lor” în cazul în care unul dintre ele este victima unei agresiuni armate. Acest articol a fost invocat până acum o singură dată, de către Franța, în urma atentatelor de la Paris din 2015, însă în contextul unui atac terorist, nu al unui atac militar convențional între state.
Christodoulides a subliniat că există neclarități cu privire la ceea ce s-ar întâmpla dacă un stat membru ar invoca acest articol. El a menționat că obiectivul actual este „elaborarea unui plan operațional” care să clarifice modul în care asistența ar funcționa în practică.
Reacția la atacul cu drone
Ca răspuns la atacul cu drone din luna trecută asupra Ciprului, mai multe țări din UE, printre care Franța, Spania, Grecia, Țările de Jos și Portugalia, au trimis unități navale echipate cu sisteme anti-drone. Deși reacția a fost rapidă, aceasta a fost mai degrabă improvizată decât ghidată de un cadru convenit la nivelul UE, ceea ce a generat solicitări pentru o abordare mai structurată.
Suprapunerea cu NATO
O dilemă centrală este modul în care articolul 42.7 ar interacționa cu clauza de apărare colectivă a NATO, articolul 5. Având în vedere că multe țări din UE sunt și membre ale NATO, suprapunerea obligațiilor ar putea crea confuzie în cazul unei crize. Christodoulides a ridicat problema mecanismului care ar avea prioritate și a modului în care ar trebui împărțite responsabilitățile în caz de atac.
Există, de asemenea, întrebări cu privire la amploarea oricărei reacții, dacă asistența ar fi coordonată colectiv la nivelul UE, urmând modelul NATO, sau ar reveni în primul rând statelor vecine.
