Terenuri controversate vândute în anii ’90: chitanțele și efectele asupra urmașilor
În anii 1990, odată cu răsturnarea regimului comunist, majoritatea tranzacțiilor cu terenuri au fost efectuate informal, pe bază de chitanță, fiind necesară doar prezența unui martor. Din cauza unei noi reglementări, a luat amploare practica cumpărării de terenuri, în special terenuri extravilane, fără ca actele să fie autentificate la notar. Această situație cauzează, în prezent, numeroase litigii civile prin care moștenitorii contestă validitatea acestor tranzacții.
Un act de vânzare-cumpărare întocmit în anii ’90, bazat pe o chitanță de mână, încheiat în prezența unui martor, nu poate fi considerat titlu de proprietate dacă nu este autentificat notarial. Deși astfel de tranzacții au fost acceptate tacit de-a lungul anilor, acestea pot fi contestate de moștenitori, mai ales în absența altor acte necesare transferului proprietății imobiliare.
Valabilitatea actelor de vânzare-cumpărare din perioada anilor 1990
Vânzările realizate fără un notar și fără înregistrare oficială nu conferă un drept real opozabil față de terți. Instanțele pot evalua circumstanțele precum existența chitanței, credibilitatea martorului și durata posesiei, având în vedere dreptul de moștenire. Totuși, în lipsa unui act de vânzare-cumpărare în formă autentică, riscul de pierdere a dreptului de proprietate este ridicat.
Vânzarea terenurilor în diviziune: Impactul asupra moștenitorilor
În cazul în care terenul se află în diviziune, orice vânzare este nulă de drept atâta timp cât niciunul dintre moștenitori nu are un drept exclusiv asupra unei părți individualizate din respectivul bun. Chiar dacă este semnată o chitanță și prețul este achitat, cumpărătorul nu dobândește dreptul de proprietate legal asupra terenului. O astfel de vânzare, realizată fără acordul tuturor coindivizarilor și în lipsa actelor necesare transferului proprietății imobiliare, poate fi anulată printr-o acțiune în instanță.
Ilegalitatea vânzării fără înregistrare oficială la notar
Deținătorul de chitanță poate încerca să probeze buna-credință, posesia de lungă durată și existența unui martor, însă în absența unui act de vânzare-cumpărare autentificat de notar, probarea dreptului de proprietate devine mult mai dificilă. Dacă nu se poate demonstra existența unui acord real între proprietari sau moștenitori, instanțele pot considera vânzarea nulă absolut.
În lipsa unui act de succesiune clar și fără dezbaterea succesiunii complete, cazurile rămân complexe și riscante. Tranzacțiile imobiliare realizate prin chitanță de mână în anii ’90 ridică probleme juridice complexe. În concluzie, tranzacțiile informale din anii 1990 generează în continuare litigii civile. Fără un act de succesiune valid și respectarea procedurilor de revocare sau partaj, riscul pierderii terenului este real.
