Pe urmele Eroilor Revoluției de la Timișoara: „Bunica mea a fost un martir cu o inimă imensă”
Zeci de români au rememorat cea mai amplă operațiune de mușamalizare a statului din istoria recentă a României, care a avut loc în 1989, la Timișoara. Regimul comunist a decis să ascundă amploarea crimelor din oraș, lăsând 42 de familii fără nicio speranță. Trupurile primelor victime ale Revoluției au fost furate de la morgă și duse la un crematoriu din Capitală, iar cenușa acestora a fost aruncată la canalizare.
În decembrie 1989, gloanțele au ucis oameni pe Calea Girocului, Podul Decebal și în centrul orașului Timișoara. După reprimarea sângeroasă a protestelor, conducerea comunistă a decis să ascundă numărul real al morților, așa că, la ordinul Elenei Ceaușescu, 42 de cadavre au fost transportate pe ascuns pentru a fi arse. Operațiunea a fost denumită „Trandafirul”.
Un revoluționar din Timișoara, care a fost împușcat și a supraviețuit, a declarat: „Am trecut prin clipe grele, foarte grele, chiar. Și eu am fost împușcat în timpul Revoluției, patru gloanțe au trecut prin mine și, iată, dacă am avut cineva acolo sus mă iubește și mi-o dat încă speranțe să nu-mi las copilașii singuri.”
Regimul a aruncat cenușa victimelor la canal pentru a șterge orice urmă a crimelor. Părinți, soți și copii au rămas fără răspunsuri, cu un gol care nu va fi niciodată acoperit. Nepoata unei victime a afirmat: „Sunt aici pentru că bunica mea a fost erou-martir. A avut o inimă mare! Ne ducem și în București ca să facem un traseu pentru că 43 de cadavre au fost duse acolo să fie aruncate într-un canal unde a fost ridicată o biserică.”
Sub mesajul „Eroii nu mor niciodată”, familiile victimelor cer adevăr, asumare și memorie. Pentru ele, acest drum nu reprezintă doar un omagiu adus trecutului, ci și o datorie de a spune ce s-a întâmplat și de a păstra vie amintirea celor care au avut curajul să lupte pentru libertate.
Alți participanți la „drumul cenușii” au menționat: „Mergem la comemorarea tatălui meu cu nepoata. Ea în fiecare an vrea să meargă și datorită ei mergem mai mult pentru că bunicul ei este, cum spune ea, un erou. Eram de vârsta ei, aveam șase ani, n-am înțeles, primii ani tot așteptam să vină înapoi acasă.”
An de an, rudele victimelor refac drumul durerii din Timișoara până la București, în memoria celor dispăruți.
